Selecţia unei rase canine este o activitate creativa, este rodul unei culturi deosebite. Cea mai mare tradiţie în "producerea" de rase o au Marea Britanie, Germania şi Franţa.
Ciobanescul German este capodopera chinologilor germani. Este o rasa a carei selecţie pare ca se bazeaza pe mottoul "Ocupantul locului doi este primul dintre cei care au pierdut". Caracterul lui deosebit şi capacitatea de adaptare la aproape orice utilizare au facut ca Ciobanescul German sa fie rasa cea mai populara pe tot globul.
De la un simplu câine de turma, cu mai mult de un secol în urma, Ciobanescul German a ajuns sa fie rasa cea mai populara pe tot globul şi aceasta datorita caracterului sau deosebit şi a capacitaţii lui de adaptare la aproape orice gen de activitate.
Cu un Campionat Mondial de Club organizat anual în ţara de origine, Campionat care reuneşte 2500-3000 de exemplare, putem considera ca Ciobanescul German este rasa la care se înregistreaza cea mai acerba concurenţa.
Deviza actuala a crescatorilor germani "nici selecţie anatomica fara dresaj, dar nici dresaj fara selecţia conformaţiei" ne pune în garda asupra dificultaţii cu care se poate obţine un adevarat Campion la aceasta rasa, campion care a parcurs o multitudine de teste pentru a putea ajunge în vârful piramidei.
Primii paşi
Toţi câinii ciobaneşti exista şi au fost selecţionaţi deoarece oamenii aveau nevoie de ajutor pentru a-şi apara şi mâna turmele. Pe la jumatatea secolului al XIX-lea, agricultura "mecanizata" a început sa ia amploare, suprafeţe întinse de padure au fost defrişate, iar marii pradatori salbatici au fost treptat exterminaţi.
Ca atare, câinii mari, puternici, însarcinaţi exclusiv cu paza turmelor, au devenit din ce în ce mai puţin cautaţi. Este şi perioada când începe sa se faca diferenţierea clara între criteriile de selecţie a diverselor rase, între caracteristicile necesare câinilor ciobaneşti (folosiţi la turme) şi cele necesare buvierilor (câini de cireada), deoarece turmele se afla în continua mişcare, pe când cirezile ramân mai mult pe un loc.
Datorita acestor caracteristici ale "locului de munca", ciobaneştii trebuie sa aiba dimensiuni mai reduse, sa fie agili, rezistenţi şi inteligenţi, cu urechi erecte, adaptaţi perfect convieţuirii cu omul. Ei sunt mai puţin agresivi decât buvierii, deoarece agresivitatea nu mai este o caracteristica utila, devenind chiar un obstacol în calea îndeplinirii corecte a muncii de "oier".
Se reduce chiar şi tendinţa ciobaneştilor de a latra prea mult, caci latratul excesiv sperie turmele. În plus, câinii care muşca oile de gât şi flancuri sunt eliminaţi, pastrându-se doar cei care "ciupesc" partea din spate a oilor, mai bine protejata de par şi mai puţin vulnerabila.
Dintre câinii ciobaneşti aflaţi pe teritoriul Germaniei, cele mai omogene şi numeroase populaţii se aflau în regiunile Würtenberg şi Turingia. Prima regiune, aflata în sudul Germaniei, era populata cu câini ciobaneşti mari şi solizi, având par stufos şi cap masiv. În Turingia, cibaneştii erau cenuşii, cu par mai scurt şi de greutate mai redusa.
Doi crescatori Schlenker şi Eiselen au avut idea de a încrucişa aceşti câini, în dorinţa de obţine, astfel, tipul ideal.
Recunoaşterea oficiala a noii rase se leaga de numele capitanului de cavalerie Max von Stephanitz care, împreuna cu prietenul sau Arthur Meyer, a înfiinţat Verein fur Deutscher Shäferhunde (SV) Club de specialitate care, şi astazi, dirijeaza selecţia rasei.
Totodata a luat naştere şi Cartea de Origini pentru aceasta rasa (SZ). Primul câine care a fost înregistrat în Cartea de Origini a noii rase a fost Horand von Grafrath, pe numele lui adevarat Hektor Linksrhein şi care sta la baza arborelui genealogic al tuturor Ciobaneştilor Germani de astazi. Pe acest "Nr. 1" al Ciobaneştilor Germani, masuratorile ni-l prezinta drept un câine înalt de 60-61 cm, lung de 66-67 cm, greu de 25 kg.
Evoluţia rasei pâna în anii 1930
Dotat cu cunoştinţe temeinice despre anatomia animalelor (rezultate şi din interesul sau pentru cai), von Stephanitz a conceput crearea rasei într-un mod dinamic.
Iata ce scria el: "Celor care pun piciorul într-un ring, le spun ca arbitrul trebuie sa ţina întotdeauna seama de scopul final al selecţiei Ciobanescului German. Care este acela? Ciobanescul German este un câine de lucru. Arbitrul trebuie sa fie tot timpul în serviciul rasei, fara sa ţina seama de ambiţiile unui singur crescator sau de schimbarile capricioase ale modei."
Stephanitz l-a împerecheat pe Horand cu femele din liniile würtenberg şi turinge. Apoi, Hector v. Schwaben, unul din descendenţii lui Horand, a fost împerecheat cu femele provenite din Horand, rezultând produşi puternic consangvinizaţi.
Visele lui Stephanitz se concretizeaza într-un timp relativ scurt, cu apariţia în 1925 a lui Klodo v. Boxberg şi, în1929, a Utz v. Haus Schütting (primul mascul care a primit titlul suprem a patra generaţie consecutiv; el se apropie ca forma de Ciobanescul German al zilelor noastre).
Perioada moderna
Istoria moderna a rasei, aşa cum o vedem astazi, începe în 1969, sub preşedinţia lui K. Rummel, prin apariţia a trei masculi reproducatori Mutz v.d. Pelztierfarm, Quanto şi Canto von der Wienerau. Mutz, Auslese al anilor '70, era puternic şi compact, prototipul soliditaţii, vivacitaţii, caracterului stabil şi al bunelor proporţii.
Datorita acestor caracteristici, pe care le transmitea cu regularitate descendenţilor sai, el reprezenta o noutate absoluta a timpurilor. Ca defecte transmise de Mutz descendenţilor, trebuie enumerate angulaţiile câteodata sub limita (mai ales cele anterioare) pigmentaţia deschisa şi crupa scurta. Cel mai reprezentativ fiu al sau este Johny s.d. Rheinhalle, apoi descendenţii direcţi ai acestuia din urma: Kuno Weitweg, Gauner v. Grundel, Lardo Haller Farm. Cel mai bine a transmis însa calitaţile lui Mutz un nepot pe linie materna, Argus v. Aducht.
Quanto, Auslese între anii '69 şi '73, era exect contrariul lui Mutz, adica excela exact acolo unde Mutz era slab. Şi viceversa. Era mai puţin compact decât Mutz, cu un greaban nu prea bine evidenţiat, aplomburi uşor deschise ale trenului anterior. Excela însa ca tip, avea un cap superb, culori ideale şi angulaţia scapulo-humerala dorita. A reprodus numeroşi campioni, printre care Rezda v. Haus Berr şi Laso di Val Sole, precum şi Frigga Ecclesia Nova, mama a doi mari reproducatori Caesar şi Canto Arminius.
Canto este reproducatorul cel mai revoluţionar din istoria Ciobanescului German şi reprezinta prototipul câinelui modern. Era foarte bine angulat, cu un humerus de lungime excepţionala, cu un greaban înalt şi lung, uscat şi cu o mişcare splendida. Transmitea însa, destul de frecvent, un caracter destul de sensibil şi un tren posterior nu foarte corect. Printre fii lui Canto trebuie amintiţi Argus şi Asscan Klömle, Caesar şi Canto Arminius, Jago Bajertalerstrasse, dar, mai ales, femela Flora Konigsbruch.
În aceasta perioada a fost folosit şi masculul Marko v. Cellerland, dar, datorita faptului ca era un câine lung, închis la culoare, cu articulaţii modeste şi care a transmis urmaşilor defecte incompatibile cu ceea ce se dorea a fi Ciobanescul German, numele sau aproape a disparut din pedigreele actuale.
Cei trei "tenori" Quanto, Canto şi Mutz au o importanţa deosebita, nu numai prin descendenţii lor direcţi, ci şi datorita faptului ca erau perfect complementari, "reţeta" pentru obţinerea unui câine ideal fiind alternarea liniilor Quanto, Canto şi Mutz.
O data cu alegere lui Herman Martin drept preşedinte SV, s-au uniformizat criteriile de arbitraj, atât în Germania, cât şi în strainatate. Conceptul tradiţional de împerechere între indivizi a fost înlocuit cu cel al împerecherii între familii compatibile.
Una dintre femelele care au influenţat rasa în mod deosebit este Wilma Kisselschlucht şi descendentele ei, Flora Konigbruch şi Palme v. Wildsteiger Land. Astazi, aproape în toate pedigreele întâlnim congasangvinizari pe trei femele (Flora, Wilme, Palme) şi pe un mascul, Lasso di Val Sole, cel mai interesant fiu al lui Quanto.
Sursa:
www.apropo.ro
